Se povestește despre un anumit preot care era deranjat să vadă un bătrân în zdrențe intrând în fiecare zi în biserica lui la amiază, ca apoi să iasă după doar câteva minute. Ce putea face omul acolo? L‑a informat pe paznic să îl ia la întrebări pe bătrân, fiindcă în biserică se aflau și lucruri de valoare.

„Vin să mă rog” a răspuns bătrânul la întrebările paznicului.

„Ei, hai”, i‑a răspuns acesta, „că nu stai destul în biserică cât să spui o rugăciune.”

„Păi, să vedeți”, a început să povestească bătrânul. „Eu nu știu să mă rog rugăciuni lungi, dar în fiecare zi la ora 12 fix vin și spun «Iisus, sunt eu, Jim». Aștept câteva minute apoi plec. Chiar dacă este o rugăciune scurtă, eu cred că El mă aude.

Mai apoi s‑a întâmplat ca Jim să fie accidentat și a ajuns la spital. Acolo el a avut o influență minunată asupra tuturor. Pacienții morocănoși au devenit veseli și de multe ori salonul răsuna de râsetele lor.

„Ei, Jim”, îi spuse într‑o zi o asistentă, „oamenii spun că tu ești responsabil de această schimbare în salon. Spun că tu ești mereu vesel.”

„Da, sunt! Cum să nu fiu? Este datorită vizitatorului meu. În fiecare zi el mă înveselește.”

„Vizitatorul tău?” asistenta a fost surprinsă. Observase că scaunul din camera lui Jim era mereu gol la ora de vizită, iar Jim nu avea rude. „Vizitatorul tău? Dar când vine el?”

„În fiecare zi”, răspunse Jim, cu o licărire în ochi. „Da, în fiecare zi la ora 12 fix, El vine și stă la picioarele patului meu. Îmi zâmbește și îmi spune: «Jim, sunt eu, Iisus».”